duminică, 15 ianuarie 2017

Revista Cuvantul Literar nr.2 - ianuarie 2017

    Fiind prima postare pe anul 2017, dorim sa va uram un An Nou plin de impliniri, bucurii si tot ce va propuneti sa vi se indeplineasca.

     Cu drag va anuntam ca noul numar al revistei ''Cuvantul Literar'' a iesit la lumina. Am decis sa avem mai putine pagini, dar continut foarte selectat si calitativ.
      Speram sa va placa noul format si sa il ''savurati'' cu placere in timp ce va beti cafeaua sau, pur si simplu, va relaxati.
Reamintim faptul ca incepand de luna trecuta, Alexandra Mihalache s-a alaturat redactiei noastre ca membru fondator si redactor.

Noul numar al revistei poate fi rasfoit pe urmatorul link: https://joom.ag/QjaW.

Lectura placuta!

joi, 1 decembrie 2016

Revista Cuvantul Literar - Nr. 1 (decembrie 2016)

       Vreau sa va anunt, cu mare drag, ca am revenit sub o noua formula. Suntem aceeasi oameni, aceeasi echipa, aceeasi comunitate de colaboratori, dar cu mai mult curaj si o viziune clara a viitorului acestei reviste.
      Astazi, cu ocazia zilei de 1 decembrie, lansam primul numar al revistei "Cuvantul Literar" (fosta revista Orizonturi Literare) si prin acest intermediu, dorim sa le uram tuturor un sincer "LA MULTI ANI!".
     Este primul numar, este ceva mai simplist, dar nelipsit de esenta. Va invitam sa rasfoiti cu drag revista noastra dand >>> CLICK AICI <<<

marți, 27 septembrie 2016

Tipuri de masaj

     Cele mai cunoscute tipuri de masaj pe care le cunoastem la ora actuala sunt: kinetoterapia, reflexoterapia, yumeiho si aqua massage.

     Yumeiho reprezinta masajul centrat pe corectarea oaselor pelviene si a coloanei vertebrale. Aceasta include 100 de proceduri iar o sedinta de masaj cu un astfel de terapeut dureaza 60 de minute. Tehnicile care stau la baza acestuia sunt tehnici de manipulare osteo-articulare, presopunctura, stretching si cateva tehnici si procesuri speciale invatate in scoala de calificare.

     A doua pe lista masajelor o reprezinta kinetoterapia si este folosita, cel mai des, in cadrul spitalelor deoarece reprezinta un program de recuperare medicala care are ca scop refacerea functiilor diminuate si cresterea nivelului functional in diverse suferinte fizice. Aceasta include un program special de exercitii fizize si se mai poate folosi in programele terapeutice de prevenire, curative si de recuperare.

    Reflexoterapia este folosita pentru relaxarea si vindecarea organismului, a mintii si a sufletului. Mai poate fi folosita ca metoda de analiza si prevenire folosind mainile si picioarele unui individ ca indicii. Aceasta mai poate fi folosita ca terapie naturista si se actioneaza asupra mainilor, picioarelor si a urechilor pentru inducerea relaxarii, alinarea durerilor si stimularea capacitatii organismului de refacere (sau de reincarcare a bateriilor, cum ne place noua sa spunem). Nu exista o limita de varsta, reflexoterapie putand sa se faca la persoanele de orice varsta, chiar si la bebelusi.

     Ultima, dar nu cea din urma o reprezinta "aqua massage", adica "masajul cu apa" si include un pat special cu jeturi de apa pentru a obtine masajul muschilor. Din pacate, aceasta procedura este destul de costitisoare, tocmai de aceea nu este prea des intalnita iar oamenii nu stiu de ea. Aceasta include o saltea-pat cu apa calda si jeturi de bule de aer si apa si o alta saltea in care pacientul sta asezat pe un strat de spuma, este acoperit cu o folie si apoi pulverizat cu jeturi de apa calda. Deja cred ca v-ati pierdut pe la jumatatea descrierii :)))


      Tragand o linie de final la tot ce am spus mai sus, putem concluziona efectele benefice pe care masajul il are asupra organismului nostru, importanta acestuia si prezenta lui in viata noastra. Acum este momentul sa facem un joc de imaginatie si sa ne gandim cum putem pune toate acestea la un loc?
      Intrand pe www.masatto.ro, o sa gasiti fotolii de masaj care includ toate procedurile enumerate mai sus, intr-o alta forma, dar la fel de placut si cu aceleasi efecte benefice pentru organism. Avantajele: mai ieftin, economisim timp si spatiu, este la indemana noastra oricand si nu depindem de altcineva pentru o jumatate de ora de masaj.
      Aceste fotolii de masaj pot fi gasite in orice mall din Bucuresti pentru cei care, inca, nu le cunosc, nu stiu despre ce vorbesc sau doresc sa le testeze inainte de a le cumpara. Acestea se pot achizitiona de orice persoana fizica sau juridica fiindca oricine merita, dupa 8 ore de munca, o jumatate de ora de relaxare si reincarcare a bateriilor biologice.



Daca ai un astfel de fotoliu pentru masaj sau ai testat unul pana in prezent, imi poti oferi un feedback?


miercuri, 2 martie 2016

Când avem nevoie de ajutorul unui psiholog?

COMUNICAT DE PRESĂ


Doctor în psihologie: “Nu este nimic rușinos în a avea sufletul rănit. Este ca orice altă rană și poate fi vindecată
Când avem nevoie de ajutorul unui psiholog?

           
            Percepția românilor privind rolul psihologului într-o societate începe să se schimbe în ultimii ani, iar oamenii au început să înțeleagă că nu e nimic rușinos în a avea sufletul rănit, iar ca orice rană, aceasta poate fi vindecată cu ajutorul unui specialist.
            Cu toate acestea, potrivit doctorului în psihologie Geanina Cucu Ciuhan, societatea actuală încă face confuzii destul de mari între rolul psihologului, al psihoterapeutului și al psihiatrului, iar mulți dintre noi apelăm la ajutorul unui specialist abia atunci când întâmpinăm o problemă critică de viață, căreia nu îi putem face față singuri. Îmbucurător este că românii au început să nu mai aibă o percepție negativă cu privire la mersul la psiholog, au înțeles destul de bine că nu e nimic degradant în a avea sufletul rănit și în a trăi unele emoții pe care nu le putem controla fără ajutorul unui specialist, însă mai este nevoie de timp până când o să apeleze la psiholog cu mult înainte ca o tulburare să se agraveze. De cele mai multe ori, oamenii consultă un psiholog atunci când înțeleg că nu mai pot gestiona de unii singuri emoțiile puternice sau tulburările de comportament, dar încă nu au conștientizat cât de important este consultul psihologic care poate preveni agravarea lor”, declarăprofesoruluniversitarGeaninaCucuCiuhan, directorulMinnie Psychological Center.

Când ne putem da seama că avem nevoie de ajutorul unui psiholog?
În opinia profesorului Cucu Ciuhan, există un număr variat de simptome care evidențiază, mai devreme sau mai târziu, faptul că persoana se află într-un impas existențial sau este pe cale de a dezvolta o anumită tulburare psihică. Printre cele mai frecvente simptome identificate de doctorul în psihologie, la publicul din România, sunt: tristețea, furia, iritabilitatea, lipsa de speranță, tulburări ale somnului (insomnie sau hipersomnie), un apetit diminuat considerabil sau, dimpotrivă, crescut, retragerea față de familie sau grupul de prieteni sau diminuarea plăcerii de a petrece timpul cu aceștia. În același timp,și temerile excesive faţă de obiecte sau situaţii specifice (de ex.: folosirea liftul, zborul cu avionul, teama de înălțimi, teama de a vorbi în public, claustrofobia, agorafobia), experimentarea unor stări anxioase sau a atacurilor de panică reprezintă situații pe care oamenii nu le pot gestiona singuri și au nevoie de ajutorul unui psiholog.
Multe dintre aceste tulburări pot fi tratate de psihoterapeut. Există însă și anumite cazuri în care suferința psihică trebuie tratată interdisciplinar, printr-un tratament prescris de mediul psihiatru, însoțit de psihoterapie. Ne referim aici la tulburările depresive majore, la tulburările anxioase sau la cele de tip psihotic. Este important ca oamenii să știe că nu este necesar să apeleze la serviciile unui psihoterapeut doar în situațiile în care se confruntă cu dificultăți majore (tulburări psihice) sau abia după ce aceste dificultăți s-au cronicizat sau s-au agravat (transformându-se în tulburări psihice). De asemenea, pentru o schimbare de perspectivă, invit oamenii să privească suferința psihică la fel ca pe orice altă suferință somatică/fizică. Suferința psihică este o „rană” a sufletului, rană care, „netratată”, de cele mai multe ori, rămâne deschisă ani de zile. Întrebarea este: dacă am avea o rană la picior, la mână sau localizată în orice altă parte a corpului, am ignora-o ani de zile?”, declarădoctorulînpsihologieGeaninaCucuCiuhan.
                                              
Centrul de cercetare, diagnostic șitratamentpentrutulburările de dezvoltare – MINNIE PSYCHOLOGICAL CENTER a fostînființatînluna august 2015 prin schema de ajutor de minimis, încadrulproiectului POSDRU/176/3.1/S/150369 “START UP ANTREPRENORIAL”, cofinanțatprinProgramulOperațional Sectorial DezvoltareaResurselorUmane 2007-2013, Axaprioritară 3 „Creştereaadaptabilităţiilucrătorilorşi a întreprinderilor”, Domeniul major de interventie 3.1: “Promovareaculturiiantreprenoriale”.


Persoane de contact
Prof. univ. dr. GeaninaCucu-Ciuhan
DirectorulMinnie Psychological Center
0745098023
Transmite,
Dr. Tănase Tasenţe
Director General
Plus Communication
0725465508

        

Copiii noștri au nevoie să cunoască limba engleză pentru a se integra în societatea modernă

COMUNICAT DE PRESĂ

Peste jumătate dintre români consideră limba engleză utilă pentru dezvoltarea lor personală
Specialist: “Copiii noștri au nevoie să cunoască limba engleză pentru a se integra în societatea modernă


Limba engleză este considerată de către 59% dintre români ca fiind limba străină cea mai utilă pentru dezvoltarea lor personală, potrivit Eurobarometrelor, citate de Statista.com. Cu toate acestea, procentul de 59% clasează țara noastră la finalul clasamentului Uniunii Europene privind conștientizarea importanței unei limbi străine, alături de țări precum Portugalia, Bulgaria sau Cehia.
Expertul în educație Ștefania Filip, coordonatorul Centrului Internațional Helen Doron English, consideră că numărul relativ mare de persoane din țara noastră care conștentizează necesitatea cunoașterii limbii engleze la un nivel cel puțin mediu este în creștere an de an, în contextul globalizării, pe care tinerii părinți și adolescenții îl resimt mai mult decât toate generațiile precedente.
“Există o percepție general, care este redată în aproape fiecare discuție cu părintii, privind modul în care copiii se vor adapta pe viitor unei societăți globale, iar aceasta se traduce în grija părinților pentru o educație completă. Părinții mai tineri acordă tot mai multă atenție necesității de a cunoaște limba engleză la un nivel care să le permită copiilor să se poată adapta circumstanțelor globalizării. Deschiderea pentru învățarea limbii engleze crește cu fiecare an, iar cursurile specializate în predarea limbii engleze devin tot mai sofisticate, de la învățarea limbii engleze ca limba maternă cu metode specializate, până la diversitatea de accente ale limbii engleze din întreaga lume, pe care copiii au nevoie să le înțeleagă pentru a putea comunica ușor cu oricine, în orice circumstanțe. Cuvântul-cheie devine comunicarea facilă între persoane din diferite colțuri ale lumii ce vorbesc aceeași limbă de circulație internațională “, declară Ștefania Filip, master francizor pentru Helen Doron English România Sud-Est.
Totodată, expertul în educație este de părere că, în cadrul Uniunii Europene, un sistem lingvistic comun începe să se dezvolte în vederea creării unui mediu profesional complex al viitorului, unde comunicarea se poate realiza facil între diverși membri ai societății europene și internaționale cu care viitorii adulți întră în contact tot mai des.
Copiii și adolescenții care deprind abilități de nivel mediu și avansat, în învățarea unei limbi străine de circulație internațională, își cresc considerabil șansele de a reuși și de a se adapta pe viitor. Limba engleză este o disciplină fundamentală pentru programa educațională a unui copil și asta deoarece România trebuie să țină pasul cu trendul mondial, în care importanța limbii engleze în plan internațional devine tot mai vizibilă și mai pronunțată. Atunci când un copil își poate formula un discurs coerent și natural în limba engleză, sprijinit de motivare constantă, putem observa o tranziție facilă către un tânăr adult ce se poate adapta rapid în medii profesionale variate”, conchide Ștefania Filip, coordonatorul Centrului Internațional Helen Doron English în Romania.

Helen Doron English este o instituție internațională cu un succes de 30 de ani în predarea limbii engleze pentru copii de la 0 la 18 ani. Peste 2 milioane de copii din intreaga lume  vorbesc astăzi engleza datorită Helen Doron English. Centrul Internațional Helen Doron English din Constanța a fost nominalizat la Gala “Zece Oameni de Valoare pentru Constanța”, pentru prestigioasa activitate din domeniul educației copilului.


Persoană de contact
Ștefania Filip
Coordonator Helen Doron English
Telefon: 0722.204.395
Transmite,
Dr. Tănase Tasenţe
Director General
Plus Communication
0725.465.508

luni, 18 ianuarie 2016

MEMENTO MORI - de Maria David

MEMENTO MORI

Du-mă, fericire, între buzele tale
și lasă-mi numai sărutul, privirea adormită,
căci așa învăț să-mi las frunzele să cadă
într-o toamnă care știe să moară cu dragoste.
Du-mă, fericire, izbește-mă de pieptul cerului,
ascunde-mă în nori, în vânt și lacrimi sărate,
apoi uită-mă într-o oglindă a răsfrângerii.
Repet întotdeauna infinitul tău
scriind cuvinte, mici săruturi dăruite timpului.
Cu dragoste aș picta viața, măruntă fărâmă,
din inimă mi-ar țâșni culorile, sângeriul acela pur
pe care numai tu, fericire, l-ai sădit cu frunze.

Un cântec de vioară ar fi pasul tău,
o fantomă sfântă, o dăruire disperată a inimii!
Du-mă, fericire, întinde-mă pe frunzele uscate,
lasă-mă să plutesc în anotimpul unei vechi romanțe...
Ascultă și tu, dragă inimioară
un glas, o baladă din începutul uscat al sfârșitului:


Lasă-te iubit, omule, căci toamna e un cuib!

Ab imo pectore - de Maria David

Ab imo pectore


       Toate basmele încep cu celebra formulă „A fost odată ca niciodată...”. M-a fascinat mereu această formulă, dar nu am folosit-o niciodată. Atent la detaliile arborescente ale vieții și la tot ceea ce am trăit, aș putea spune că singura poveste cu adevărat profundă, poveste care stârnește o explozie de emoții într-un suflet străin care parcurge acela rânduri, ar fi aceea care începe cu „întotdeauna”. Cred că acest cuvânt magic are puterea  să numească frumusețea timpului trecută dincolo de simplele incertitudini. Am scris și eu povești, povești multe, însă ele nu își găsesc vreo formulă de început. Cuvintele mele nu sunt bogății, nici miracole, nici speranțe, dar sunt așa cum mi le-am dorit eu. Îmi imaginez că aș putea să încep o poveste cu o floare și atunci totul devine mai frumos. Da, pot doar să îmi imaginez. E simplu, așa-i? Vezi un obiect anume, privirea îl înregistrează, iar imaginea sa ajunge în minte... Pentru mine acest proces este inexistent. Am pășit în această lume fără să fiu înzestrat cu lumină. Nu pot vedea. Ochii nu pot înțelege viața care se desfășoară tumultuos în privirile voastre. Am trăit fără lumină, dar nu regret. Am legat pe vecie inima mea cu lumea exterioară printr-o sfoară invizibilă și universală, la fel de certă ca timpul.
         Puținii mei ani încearcă să mă învețe și ei ceva. Au fost timpuri bune și timpuri mai puțin bune, însă mi-am dorit ca viața să semene cu un câmp. Nu un câmp de luptă, bineînțeles, ci un câmp cu flori, o întindere uriașă ale cărei margini să nu le pot delimita. Mama îmi citea povești seara... Iar în cele din urmă, când puneam întrebări, vorbea despre ceea ce vedea ea. Sensibilă și plăcută, o voce minunată care m-a condus până la cele mai profunde semnificații ale vieții, a rămas în memoria mea doar prin cuvintele ei. Dacă ar fi să numesc cel mai dureros aspect al condiției mele acesta ar fi – faptul că nu am putut să văd niciodată chipul mamei mele. Brusc, am devenit conștient de altceva – odată ce o persoană dragă se stinge, amintirea vocii ei dispare în neant. Uneori visez despre acele seri din copilărie, când mama îmi vorbea despre flori, despre frumusețe, despre sufletele oamenilor... Când o întrebam cum mă vede pe mine, răspunsul ei era cald: „ești copilașul care mă învață să văd cu sufletul”. Vocea ei nu mai are aceeași sonoritate în mintea mea, dar o iubesc și o caut mereu atunci când simt că nu mai pot descifra viața.
       Unii îmi spuneau mai târziu că sunt înalt, că am părul negru... Dar cu ce mă ajutau aceste detalii? Ce putea fi acel „negru”?... Singura trăsătură care mi-a stârnit un interes a fost felul în care arătau ochii mei. Îmi atingeam pleoapele uneori și mă întrebam ce rol ar putea avea. Când cineva spunea că ochii mei sunt verzi și mari nu reușeam să înțeleg, însă explicația mamei era cea importantă. Mi-a adus odată un pumn de iarbă, o floare și o frunză. Spunea că ochii mei au culoarea cea mai frumoasă pentru că din ea apare viața plantelor. Verde precum frunzele primăvara, verde precum iarba tânără...
       Gândindu-mă la cuvintele ei, am început să creez câte-o poveste, câte-o lecție pe care o primeam de la ea. Chiar și acum sunt fericit că am reușit să fac acest lucru. Mi-am dorit ca gândurile mele să se transforme în flori, ca săruturile mele să păstreze ceva din miresmele petalelor, din mirosul acela răvășitor care încarcă sufletele cu o bucurie infinită. Călătoresc printre florile acelea și culeg fiecare simbol, fiecare element, fiecare culoare care mă face fericit. Un trandafir aici, o lalea acolo, un crin... Așez toate visurile mele printre flori și îmi doresc să le pot păstra și într-un târziu să le pot trimite către cer, odată cu acea rugăciune simplă, dar care înseamnă atât de mult pentru mine... Am zâmbit către fiecare fir, către fiecare petală delicată și mi-am pus o dorință – ca oamenii să fie mai buni. Oare avem nevoie de un motiv pentru a oferi o floare? Ce ne determină să dăruim o asemenea măreție? Dacă avem dragoste în inimă și știm să o răspândim, dacă simțim o emoție frumoasă, un firicel de nebunie în care ne regăsim și noi, dacă știm să căutăm acea floare specială printre mii de specii, mii de miresme, atunci cu siguranță vom ști să ne descoperim. 
        Înconjurat acum de corpuri, de forme nedefinite ale realului, de o plană componență despre care am învățat, dar pe care nu am văzut-o niciodată, sunt capabil să dau lumii un singur adevăr – am simțit valorile ei, dar nu cu ochii, cu urechile, cu buzele sau cu pielea. Am văzut cu sufletul...
       Povestea nu e foarte lungă și poate fi considerată doar un alt basm scornit de vreun visător. Cu toate acestea, vă garantez că am redat întâmplările acestea cu singurul motor pe care l-am putut înțelege; le-am „scris” cu dragoste. Când am întâlnit-o pe ea era o zi răcoroasă de noiembrie. Am ajuns la colțul intersecției de lângă parc și am ridicat bastonul alb, convins că șoferii mă vor lăsa să traversez, așa cum spune și legea. De data aceasta însă, când am vrut să traversez, un sunet brusc, un scârțâit înfiorător m-a întâmpinat și un val de cuvinte târâtoare a trecut peste urechiile mele. Mi-am continuat drumul, ajutat de un pieton mărinimos al cărui nume nu l-am aflat niciodată. Simțeam sub tălpi frunzele mari despre care învățasem că își schimbă culoarea în acest anotimp. Iarăși un concept despre care nu aveam habar. Un orb visător poate fi considerat nătâng, ciudat, însă eu mă simțeam liber și liniștit. Plimbările prin parc, în special dimineața, mă făceau să cred și mai mult în cuvintele mamei mele, mai exact în acea frază pe care nu o voi uita niciodată: „mă înveți să văd cu sufletul...”. Chiar dacă toată viața am cunoscut doar o mare de întunecime, când ascultam cântecele păsărilor, salutul entuziasmat al porumbeilor din parc, când luam în mâini frunzele, când atingeam petalele fine ale florile, când mângâiam câinii din jurul casei, mă simțeam fericit că eram orb. De ce să duc cu mine doar imagini, de ce să îmi chinui mintea cu reprezentări? Auzeam, mă puteam mișca, iar pielea mea simțea orice. Era mai mult decât suficient!
          Să revin la ziua în care am învățat că există surprize chiar și pentru cei care nu le pot vedea. Mi-am continuat plimbarea, gândindu-mă la incidentul anterior. Dacă mașina m-ar fi lovit, dacă aș fi murit atunci, sufletul meu nu ar fi cunoscut niciodată cea mai frumoasă bucurie... Îngândurat și temător, uimit și rătăcit în vraja unor presupuneri demoralizatoare, am căutat banca pe care mă așezam de obicei. Știam foarte bine că se afla la treizeci și doi de pași de la intrare, dar în acea zi uitasem să mai număr. Mergeam înainte, ghidat de bastonul meu de nevăzător. Am dat peste o băncuță, așa că m-am așezat. Nu am simțit nimic străin până când o voce feminină și foarte înceată  m-a avertizat:
         „ – E ocupat.”
       Mi-am cerut scuze și am dat să mă ridic. Nu am mai folosit vârful acela pentru a mă ghida, așa că m-am pomenit lovind ceva mic, dar destul de solid. Un lătrat amenințitor s-a auzit când corpul meu făcea cunoștință cu aleea asfaltată. Căzătura fusese destul de serioasă, iar durerea de picior mă ținuse treaz câteva nopți... Asta sau amintirea cuvintelor rostite de tânăra aceea. Își avertizase câinele... Apoi am auzit un sunet familiar. Câteva lovituri scurte în asfalt, un fel de cadență metalică... Un baston din aluminiu. O altă ființă care nu cunoștea lumina... Cu greu am reușit să mă ridic și să explic cele întâmplate. Nici acum nu îmi amintesc exact ce am spus. Simțisem o atingere ușoară pe braț. Niște degete firave îmi apucaseră apoi  încheietura. Erau reci, dar ofereau siguranță. S-au retras înainte ca eu să simt mai mult. Pentru prima dată mă iritase faptul că nu puteam să văd cine stătea lângă mine, cine mirosea atât de puternic a tei înflorit... Când a auzit sunetul care înainte mă făcuse curios, necunoscuta a scăpat o scurtă exclamație, precum și cuvintele: „Am crezut că mă vedeți...”. Când m-am gândit la ele în noaptea aceea, nu am știut cum să mă adun. Atunci, auzind tonul ei blând și foarte surprins, crezusem că săvârșeam cea mai mare greșeală. Un scut de tăcere a rămas între mine și ea... O ramură de timp ruptă și irecuperabilă. Mi-am cerut scuze încă o dată și mi-am continuat drumul. Câteva ore mai târziu am înțeles că nu mai era cale de întoarcere. Posibilitatea să nu o mai întâlnesc îmi alimenta un uriaș sentiment de vinovăție. Cu toate acestea, după un somn agitat, dimineața următoare am urmat același traseu. Nu mi s-a întâmplat să mai fiu avertizat în felul acela, să fiu accidentat sau să mă împiedic de ceva. Am mers într-acolo cu inima zbătându-mi-se ca un șoricel prins în capcană. Am înaintat pe alee, provocând același zgomot, de data aceasta mai puternic, mai disperat. Nu m-am așezat pe bancă. M-am oprit în dreptul acesteia, ascultând doar sunetele entuziasmate ale porumbeilor și foșnetul frunzelor provocat de pașii celor care treceau din apropiere. Am oftat... Nu îndrăzneam să mă mișc. Când glasul acela a răsunat ca vibrațiile unei simfonii, am știut că nu fusesem singurul care se gândise la vocea celuilalt.
        „- Mereu e frig în ultimele zile de toamnă... Păcat că urmează o vreme mai rece. Știi, cred că frunzele au curaj. Numai ele rămân nemișcate când vine iarna...”
          Nu știu ce m-a atras mai mult atunci – căldura vocii ei sau durerea din spatele cuvintelor. La fel, nu îmi pot aminti ce i-am răspuns. M-am așezat lângă ea. Am rămas pe loc, simțindu-mă  mai greu decât timpul și am ascultat. Am ascultat o zi, două, o săptămână, un an... Simțisem în momentele acelea să Universul întreg ne invidia. Sub masca de piatră a începutului am surâs amândoi și exteriorul a încetat să mai existe.
        Undeva între lacrimi și adevăr am descoperit dragostea. A trecut mult timp de atunci, dar am certitudinea că am umplut acele calendare cum am putut mai bine. Nu am nevoie de ochi ca să simt; sunt un om întreg și mai presus se toate, sunt fericit. Lumea s-a redus la atingere și miros, și la căldură, și la noi doi. Adâncimea unui suflet nu poate fi văzută... Cred că timpul și răbdarea sunt un ajutor demn în această cercetare. Orice dezmierdare a ființei iubite înlătură tulburările și teama, iar eu am învățat să le ocolesc pe amândouă.
         Vocea ei a devenit cu fiecare zi tot mai profundă, tot mai frumoasă. Povestea care s-a scris singură între noi mă atinge ca un cântec, iar fiecare moment este o notă de bucurie. Știe că o iubesc din adâncul sufletului... I-am mărturisit-o de nenumărate ori, în timp ce lipeam trupul ei de al meu, în timp ce îmi purtam atingerile peste el, iubind-o cu mâinile, cu buzele, cu toată simțirea mea. Am distrus timpul nostru scurt, am evadat, am zburat precum porumbeii liberi și ne-am regăsit într-o profundă, magică și veșnică pace, prietenie și dragoste.

            Nu regret că sunt orb. Dimpotrivă, mă bucur că am văzut totul.